Câteodată stau și mă gândesc dacă nu cumva am luat-o razna pe bune.
Mă simt sătulă de oamenii de la serviciu și nici acasă nu prea găsesc ce am nevoie, ca să pot echilibra balanța...
Mediul de la serviciu, colegii ciudați care au poveștile lor de viață, pacienții bătrâni - bătrânețea asociată cu boala sunt cumplite, demenți, neputincioși... Nu știu ce să zic, cred că mă zdruncină și pe mine.
Acasă, un soț imatur, veșnic imatur, din partea căruia nu primesc și nu-mi permit să aștept sprijin și înțelegere. Fiul, e cu vârsta lui. Fiica, nu știe ce vrea, ca întotdeauna, dar este copilul meu și trebuie să o susțin. În toată această prezentare, unde sunt eu, eu cea adevărată, nu mama, nu colega, nu soția... Eu!
Poate că Eu-l ăsta este asistenta mediocră de cămin, mama care nu prea știe să coordoneze viețile propriilor copii, sora care nu simte nevoia să-și salute fratele (atât de dezamăgită sunt de el), fiica care nu mai are răbdare cu mama, soția... Unde dracu sunt eu și unde sunt oamenii pe care aș vrea să-i am lângă mine, oamenii buni, de calitate. Oare noi, cu toții ne-am înrăit și ne-am prostit sau eu trăiesc într-un mediu prost?
Vreau să-mi găsesc liniștea, să pot să simt din nou ca altădată, să pot să scriu poezii...
Viața asta de zi cu zi m-a îngenuncheat. Parcă trăiesc pentru societate, pentru familie, nu pentru mine. Parcă am fost luată din eul meu și pusă să alerg pe o bandă automată către o destinație deja știută, datoare să trăiesc o viață fără mine.
Oare am început să înnebunesc?
Vreau să fiu eu, copilul care stătea desculț pe treptele casei de la țară și scria poezii și scrisori. Vreau să merg în vacanță la țară și să-mi găsesc bunicul în curte, să pot să-l îmbrățișez și să-i ascult povestirile din timpul războiului.
Mi-e dor de mine. Nu pot să găsesc calea înapoi către mine, să ajung la început. Vreau. Dar ce trebuie să fac ca să ating ce vreau? Mă închid în mine și merg mai departe, pentru că nu-i timp de pierdut. Este atâta treabă de făcut...
Visez că voi reuși să-mi fac o cultură de lavandă la sat, visez că mă voi pricepe vreodată să întrețin grădina de la țară... Dacă aș fi avut un altfel de bărbat lângă mine, poate mi-ar fi fost mai bine. Dar eu l-am ales și tot eu am rămas lângă el.
Eu sunt problema până la urmă. Oamenii sunt așa cum sunt, dar eu nu sunt cum trebuie să fiu.
*
7016 vizite