Am bătut câteva sute de kilometri ca să o revăd. Nu ar fi fost doar revederea. Mi-a mărturisit că suferea de ceva vreme. A primit un diagnostic crunt. Trebuia operată urgent, cu șanse de reușită nespecificate, neasumate. Ar fi putut fi ultima dată când ne-am mai fi văzut.
...Trebuia să fie ca un rămas bun?
Ne-am dat întâlnire în parcul unde cândva ne plimbam împreună, cu soarele și înghețata ce ne aduceau cele mai fericite momente, fără să ne fi gândit vreo clipă la o zi grea ca aceasta. Nu ne văzusem de mulți ani, și atunci întâmplător, în cea mai incredibilă întâlnire. Tot așa, după niște ani, ea în vizită în România - pentru că nu mai locuia în România, eu într-o plimbare prin București, într-o stație de tramvai, tramvaiul în care călătoream s-a oprit cu mine la geam fix în fața ei, ea fiind pe peronul din sens invers. Cât de probabil putea fi un astfel de eveniment? Uite că s-a întâmplat...
Și iată-ne din nou față în față. Ne-am îmbrățișat straniu, ca și când nu era reală întâlnirea noastră. Ne-am ținut așa strâns minute bune, amintindu-mi de-o seară când ne căutam aripile de îngeri... Cât dor !
Ne-am luat de mână apoi de parcă nu mai voiam să ne desprindem unul de lângă celălalt. Ne-am mai luat de mână așa când am dansat o dată într-o noapte de iarnă. Atunci dorul ne-a purtat sufletele atât de aproape că parcă nu mai eram doi...
Acum era foarte slăbită, dar la fel de frumoasă. Ochii la fel de vii și surâsul la fel de seducător ca atunci când, iarnă fiind, alerga să prindă fulgii enormi de zăpadă cernută de un cer ireal. Fulgii aceia de zăpadă ce aveau și 15 cm în diametru ne-au udat în câteva minute ca o ploaie torențială de vară. Se așezau pe noi și se topeau, iar noi eram uzi complet și absolut muți de uimire. Nu te-ar crede nimeni să povestești asta, dar așa s-a întâmplat...
Am făcut câțiva pași pe lângă lac și ne-am așezat apoi pe iarba verde. Câteva rațe ne-au salutat din plutirea lor lină pe apă. Doi copii alergau după o veveriță. Câțiva tineri stăteau la povești pe acorduri de chitară. Noi abia dacă puteam vorbi de atâta emoție. Și ea, și eu. Nici nu mai știam după atâta vreme unde am rămas, ce nu ne-am spus, ce n-am făcut. De ce a fost să fim departe? De ce n-a fost să mergem pe același drum? De ce m-a chemat? De ce am venit? De ce mă mai iubea? De ce o tot iubeam? Cum de a trecut tot acest timp atât de repede? Parcă tot timpul s-a comprimat și totul s-a întâmplat ieri. Azi suntem aici, iar mâine?... Ce vom face cu ziua de mâine? Cât timp va mai fi și Mâine și pentru cine?...
Am stat îmbrățișați până aproape de apus, când a plecat la spital. Ne-am strâns mâinile și ne-am îmbrățișat pentru ultima oară pe notele acelei chitare ce suspina încet în parc. Odată mi-a spus că despărțirea nu este veșnică uitare, dar uitarea este veșnică despărțire. Cât m-am certat cu Dumnezeu pentru asta !
*
3633 vizite