Au obosit în mine toate cele.
Mi-au obosit celulele și ele,
În mâini, prea cuvioasele pietroaie
S-au construit de-o vreme, din văpaie.
Pe umeri, cerul și-a făcut o casă
Proptită vag pe pielea mea cea arsă,
Lăsând să-mi curgă grave, la picioare,
Aceleași ploi de gânduri, ca-ntr-o mare.
Privirea mea, mă iartă, ieri adâncă,
Acum e parcă-nchisă într-o luncă
În care macii toți s-au scuturat,
Rămas-am eu, o creangă lângă brad.
Respir. Respir sau mi se pare?
Trăiesc. Trăiesc sau doar mă doare?
Cum aș putea în toate câte-s grele,
Să-mi crească aripi și să zbor cu ele?
În starea asta crunt îmbătrânită,
Între a fi sau a nu fi smintită,
Mă-ntreb pe mine însămi într-o doară,
Doar eu sau lumea toată stă să moară?
Autor Andreea CRISTEA, 05.07.2022
*
5473 vizite