De fiecare dată se întrupează la Apus, la frontiera vieții și a morții, acolo unde nu știi dacă vei mai trăi sau vei muri.
...Acolo unde sufletele strigă disperate după ajutor și nimeni nu le aude.
...Acolo unde nu poți fi decât singur sau poate doar cu Dumnezeu.
...Acolo unde nici nu știi dacă hotărăști tu drumul sau altcineva.
Mereu vine zâmbind la mine, parcă plutind și nu pășind, pe urmele gândurilor mele. Nu-i aud niciodată pașii. Mereu este îmbrăcată în alb. Cu mâinile subțiri și degetele lungi și reci îmi prinde capul într-o mângâiere stranie. Cu privirea ei nebună din ochi negrii ca întunericul nopții îmi fixează privirea, ca să nu o mai privesc decât pe ea. Cu gura arzând în sărutări iuți-picante și catifelate mă dă pradă dorințelor. Mă strânge în brațe, mă sufocă, mă seacă, mă lasă, mă reînvie. Vorbim despre cât de mult ne iubim și de ce ne iubim... Și despre cât timp o să ne iubim așa...
Când îi simt mirosul sânilor de femeie - mamă îmi spune că are trei fii și are și soț. Nu este viața ei, dar doar pe asta o are și trebuie să și-o trăiască. De iubit, mă iubește pe mine pentru că eu înțeleg... Doar eu înțeleg că lumea nu este așa...
Ținându-ne de mâini intrăm într-o pădure cu copacii mici și rari. Hainele ei albe parcă se topesc și se refac din frunze. Uneori i se vede pielea albă. Și părul negru i se amestecă uneori cu crengile și frunzele copacilor. Ajungem mereu la o casă albă unde intrăm și ne așezăm la masă. Bem ceai cu miere și ne sărutăm. Este și un fel de pat, acolo, alb, cu multe cearceafuri răvășite și cu draperii. Îmi arată trupul ei alb și subțire, gol... Ne îmbrățișăm ca și când... Și ne iubim până se face ziuă, într-un ciripit zgomotos de vrăbii.
Apoi ea dispare și cel mai dureros moment devine chiar răsăritul. Îmi lasă pe obraz parfumul și senzația de sân moale și cald, fire negre de păr între degete, buzele însângerate...
Dispar pe rând și pădurea, și casa, și frontiera... Rămân cu orizontul gol, în care Soarele își țipă roșul...
Cât timp o să ne iubim așa...?
Adorm.
*
2282 vizite