Ce faci la ora când mi-e dor de tine
și niciun fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul din ruine
și să-mi refaci tot viciul omenesc?
Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
și-ai să-mi dedici tandrețea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.
Nu știu ce faci, când eu îți caut gura
cu nebunia de soldat bătrân
ce-și vindecă în cer harababura
și-mi dai motiv în viață să rămân.
Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
și nici nu știu, de fapt, ce fruct ai fost.
Eu te iubesc cu lipsa de rușine
a unei făr delegi cu chipul tău
și-atât cât te blestem, îmi este bine,
și-atunci când nu te simt, îmi este rău.
Ce faci la ora când mi-e dor de ține?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimțite și mi-e bine
și te găsesc intrată în pământ.
Eu simt că mor păzindu-te de toate
și n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
și să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.
Adrian Păunescu
*
20110 vizite