— Mamă, diriginta a zis să semnezi lucrarea asta!
Vocea Corinei a venit tăios de scurt, ca o propoziție spusă din obligație. Avea 16 ani și începuse de ceva vreme să devină tot mai distantă. Am luat foaia întinsă și pixul, fără să suspectez nimic. Mă pregăteam să semnez mecanic, ca de atâtea ori. Dar ochii mi s-au oprit în colțul paginii, acolo unde cifra 4 se lăfăia cu cerneală roșie, rece și umilitoare.
Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji. M-am uitat la ea lung, fără să înțeleg.
— Ce înseamnă asta, Corina?
— Ce să însemne? O notă mică. Se mai întâmplă!
— Se mai întâmplă?! am repetat aproape fără aer. Tu, care aveai numai note bune? Tu, care îmi spuneai că totul e în regulă? Cum de ai ajuns aici?
A dat din umeri, privind în gol.
— Mai mulți colegi au luat note mici, nu e mare lucru.
— Nu mă interesează colegii tăi! Eu nu i-am crescut pe ei! Eu te-am crescut pe tine!
M-am ridicat brusc, cu foaia în mână, simțind un val de frustrare crescând în piept. Nu era doar despre o notă. Era despre o direcție. Despre eforturile mele, despre nopțile nedormite, despre dorința de a-i oferi un viitor pe care eu nu l-am avut. Despre frica aceea surdă că tot ce făcusem până atunci fusese în zadar.
— Mai ai și alte note de 4? am întrebat, cu un ton care m-a surprins și pe mine.
Ea a tăcut. Apoi s-a ridicat, a plecat în camera ei fără un cuvânt. Ușa s-a închis în urma ei, lăsând în urmă o tăcere apăsătoare.
Am rămas acolo, cu pixul în mână și cu un gol în suflet. M-am prăbușit pe canapea. În ultimul an, munca mă acaparase complet. Trei schimburi, o navetă epuizantă, grijile casnice și facturile neplătite. Îi lăsasem libertate, convinsă că are discernământ. Dar poate greșisem. Poate tocmai pentru că e adolescentă, ar fi avut nevoie de mai multă prezență. Mai multă ghidare. Mai multă mamă.
A doua zi m-am dus la liceu. Aveam nevoie de adevăr.
Diriginta m-a întâmpinat în cancelarie. M-a privit lung, cu o tristețe sinceră.
— Doamna Carmen, vă mulțumesc că ați venit. Sincer, mă bucur. Situația Corinei e delicată. Are zeci de absențe nemotivate, note mici la mai multe materii. La matematică… e pe punctul de a rămâne corigentă.
Am rămas fără replică. Inima mi s-a strâns.
— Nu pot să cred… În urmă cu doi ani avea numai 10. Cum s-a întâmplat asta?
— Anturajul, poate. Apatie. Lipsă de motivație. Se închide în ea. S-a schimbat mult.
Am simțit că mă prăbușesc. Dar n-am plâns. Nu acolo. Am închis ochii o clipă și am luat o decizie. Bruscă, dar clară.
— Doamnă dirigintă, vă rog… Vă rog să o învoiți două săptămâni. Am un plan.
A fost surprinsă, dar n-a ezitat.
— Aveți încredere în instinctul de mamă, știu că știți ce faceți.
A doua zi dimineață, când Corina se pregătea să plece la școală, i-am spus:
— Azi nu mergi nicăieri. Nici mâine. Te-am învoit două săptămâni.
— Ce? Cum adică?
— Mergi cu mine.
— Unde?
— La muncă.
S-a uitat la mine ciudat, dar n-a mai zis nimic. M-am îmbrăcat, am pregătit două sandvișuri, le-am pus într-o pungă și am plecat împreună. Trenul era aglomerat, obositor. Am coborât și am mers aproape 3 kilometri pe jos. Era frig. Corina nu întreba nimic. Păstra o tăcere tăioasă.
Am intrat în bucătăria cantinei militare unde lucram de ani de zile. O lume în care eu eram Carmen, femeia care ridică sacii de cartofi fără să ceară ajutor. Femeia care gătea pentru 200 de oameni zilnic. Femeia care nici nu-și mai simțea umerii, dar nu se plângea niciodată.
I-am dat un șorț.
— Azi lucrezi cu mine.
S-a uitat la mine, derutată. Apoi, fără prea multă împotrivire, s-a apucat.
A curățat kilograme de cartofi. A tăiat ceapă, plângând din cauza aburului iute. A stat ore întregi lângă aragazurile industriale, în căldură sufocantă. Miros de ulei, de varză fiartă, de ciorbă și carne. A spălat, a frecat, a strâns. Fără pauze lungi, fără telefon, fără muzică în căști.
Când a văzut că ridic singură un sac greu de ceapă, mi-a sărit în ajutor. Când m-a văzut cum strâng masa și reiau munca fără un oftat, m-a urmărit cu o privire pe care n-o mai văzusem până atunci.
Seara, în tren, a adormit cu capul pe umărul meu. Mâinile îi erau roșii. Umerii căzuți. Dar nu a zis nimic.
Am repetat asta zi de zi.
În a 14-a zi, la sfârșitul turei, Corina a venit la mine. Avea ochii umezi. M-a îmbrățișat strâns, ca în copilărie.
— Iartă-mă, mamă… Iartă-mă că am tratat totul cu nepăsare. Acum știu. Acum simt. Vreau să învăț, să muncesc pentru un viitor. Vreau să nu ajung niciodată să trăiesc atâta trudă.
Mi-au dat lacrimile. Dar am zâmbit.
— De aceea lupt, draga mea. Ca să ai o șansă pe care eu n-am avut-o. Tu ești visul meu devenit realitate.
Seara am vorbit, inimă către inimă. Nu ca mamă și fiică, ci ca două femei care înțeleg ce înseamnă să îți iei viața în mâini.
Lunile care au urmat au fost ca o înflorire. Notele Corinei au început să crească. A început să se trezească singură dimineața. Își făcea temele, era atentă la ore. Nu mai lipsea. Se ținea departe de anturajul de odinioară.
Până într-o zi când m-a sunat diriginta:
— Nu-mi vine să cred cât de mult s-a schimbat. Ce i-ați făcut?
Am zâmbit la telefon.
— Nimic magic, doamnă dirigintă. I-am arătat realitatea. Și a înțeles-o.
Morala: Copiii nu învață întotdeauna din cuvinte. Uneori, trebuie să simtă cu mâinile, cu ochii și cu inima cât de greu se câștigă o pâine. Atunci înțeleg. Atunci cresc. Atunci înfloresc. Pentru că uneori, cea mai puternică lecție nu e țipătul, ci exemplul.
Text preluat
*
2433 vizite