După ce am învățat foarte bine cele mai importante proceduri de lucru la noul job, am fost mutat și pe tura de noapte.
Noaptea era cel mai mult de lucru. Atunci se cumulau toate comenzile de peste zi pentru ziua următoare și se întocmeau facturile aferente acestora. Știam din auzite, dar în acea noapte urma să și trăiesc experiența. Am făcut și de-astea... Adică facturi...
Pentru că eram nou în echipă am venit mai devreme. Mă gândeam că așa voi avea mai mult timp pentru a mă pregăti de cursă. Căci chiar așa se spunea că este, ca o cursă contra cronometru pentru întocmirea tuturor facturilor până dimineața la ora 5:30, pentru a fi apoi încărcată marfa în camioane, pentru livrare.
Când am intrat în birou am avut o mare surpriză să o găsesc acolo pe Crina. Deja lucra. Mult mai veche în organizație, avea experiența fiecărei zile, pe tipuri de produse, pe număr de comenzi... Și astăzi trebuia să fie greu...
Am salutat de bun venit și m-am apucat și eu de treabă. Erau peste 600 de facturi de întocmit, cu o gamă de peste 400 de produse. Minunat...!
Deși nici nu îmi imaginam că le vom termina până dimineață așa cum se cerea, după ce a venit la lucru și un al treilea coleg obiectivul a părut cât de cât rezonabil.
Am alergat toți trei pe tastaturi, într-o întrecere oarbă, până când am reușit să le terminăm... Și aici venea surpriza frumoasă - nu ne-am uitat niciunul la ceas - ceasul arăta ora 2:30. Nici nu ne venea a crede cum de am reușit această performanță, dar era un lucru cert. La acea oră terminasem toată treaba.
Pentru că era mult de așteptat până la primul autobuz de dimineață, eu am hotărât să plec acasă pe jos. În maxim o oră ajungeam. În plus făceam și un pic de mișcare. Am salutat colegii și am pornit spre poarta firmei. După câteva secunde însă, aud cum mă strigă din spate Crina, grăbind pasul ca să mă ajungă din urmă.
-Mi-a spus un coleg ca locuiești în Bucureștii-Noi. Merg și eu cu tine că tot pe acolo locuiesc.
Și uite așa m-am ales cu un tovarăș de drum. La început nu prea am vorbit, până când am aflat câte cunoștințe comune aveam, foști colegi din școală, din liceu, de la foste joburi. Și de aici am început a ne povesti tot felul de lucruri, întâmplări, amintiri...
Toată săptămâna am lucrat cel puțin la fel de repede, și de fiecare dată am plecat acasă pe jos împreună. De fiecare dată ne despărțeam spre casele noastre la o intersecție unde erau doi plopi înalți și zgomotoși. De acolo mai aveam foarte puțin până acasă. Ne salutam și ne vedeam de drum singuri. Dar într-o dimineață nu a mai fost la fel. Ne-am oprit și am privit amândoi plopii cum sunau din frunze. Mi-a spus că acei plopi cântau un cântec liniștit, monoton ca pentru somn ușor.
- Dacă mă uit mai bine parcă suntem noi doi, acum la plecare, spuse.
Am zâmbit. Era o comparație surprinzătoare. Am privit cei doi copaci cum își atingeau ușor crengile, sub adierea vântului și cum foșneau.
- Păi sunt cam apropiați. Parcă își dau mâinile, parcă se și ating, parcă se...
N-am terminat ce voiam să spun căci ea m-a prins de mâini și m-a sărutat.
- Da. Și noi suntem apropiați. Drumurile acestea au făcut să știm atât de multe unul despre celălalt... Cu toate câte am povestit... Vorbele tale... Te iubesc ! Somn ușor, dragul meu !
Și a plecat. A mai întors privirea către mine o clipă apoi a dispărut pe străduța ei. Am mai rămas acolo câteva secunde, cu inima bubuind fericită, privind cei doi plopi. Până atunci nu am știut că vorbele pot atinge sufletul precum o mângâiere de vânt.
*
3633 vizite